Cariera lui Edi Iordănescu la echipa naţională a României a trecut prin toate etapele: a fost înjurat în direct la televizor, criticat aspru pentru deciziile lui, contestat de toată lumea, apoi, uşor-uşor, parcă înţeles, iertat pentru unele decizii care păreau stângace, respectat de cei care aşteptau rezultate concrete şi, la final, rugat de toată lumea să nu abandoneze echipa şi să rămână alături în lupta pentru calificarea la Mondiale.
Iordănescu Jr. a decis, însă, să plece. Pe cai mari, spuneau comentatorii aseară, pe la emisiunile de sport care despică firul în mii şi mii de iţe. Sigur că a plecat atunci când succesul îi putea asigura o schimbare de decor în aplauze. Dar oare ar fi putut să ne califice şi la mondiale?
Cu siguranţă, dacă nu reuşea, atmosfera se schimba radical şi se ajungea din nou la mulţimea de înjurături şi vorbe grele care i-au fost aruncate în ogradă ani la rând. A preferat să plece de la Naţională atunci când sportivii lui, de toate vârstele, păreau bine instruiţi, atunci când echipa arăta ca un grup pregătit să lupte şi, din când în când, să şi învingă.
Acum toţi se întreabă: cine vine antrenor la selecţionata României? Mulţi vorbesc de Gheorghe Hagi. Spun că ar fi cel mai în măsură, pentru că e singurul care a demonstrat că e în stare să facă, din nimic, minuni. Alţii sar şi zic că un om ca Hagi n-ar risca să plece de la echipa lui, construită cu atât de mult efort şi cu atâta dedicare, de la Farul Constanţa, pentru a încerca miracole la Naţionala care n-are cum să crească mai mult decât atât. Şi că sunt toate calculele prea precise în mintea genialului Hagi pentru un asemenea risc.
Sigur că el e cel mai în măsură să conducă echipa ţării. Pentru că este, poate, cel care iubeşte cel mai mult România şi care crede, aproape fără limite, că suntem o naţie de învingători, care se poate hrăni din propria performanţă. Sigur că e momentul lui, că a făcut, în ultimii cincisprezece ani, atât de multe pentru echipa sa de la malul mării, că a construit cu atât de multă coerenţă, încât n-ai cum să ai încredere mai mare în altcineva pentru o mare misiune.
Dar dacă vine Hagi şi nu ne calificăm la Mondiale? Vom şti să avem răbdare, să iertăm, poate, un joc mai puţin inspirat al băieţilor noştri, o schimbare, două, lipsite de zvâc şi strălucire? Momentul lui Hagi sigur e. Dar e şi momentul nostru?
Am crescut suficient de mult, ca mentalitate, ca atitudine, încât să ne respectăm, şi în momente grele, oamenii mari? Sunt aproape sigură că nu. Sunt aproape sigură că şi Hagi ar fi la fel de înjurat şi terfelit de suporteri mici şi lipsiţi de bun simţ, cum au fost şi atâţia alţi antrenori buni care au îndrăznit să vină la echipa mare a ţării.
N-avem limite. N-avem conştiinţă. N-avem inimă. Dar vrem să avem echipă naţională care să se califice peste tot şi care să ia, eventual, şi trofee. Pentru noi, pentru ţară, pentru viitorul copiilor noştri.
Citește și:
Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?
Săptămâna altfel, săptămâna la fel